Și eu rămân blocată, mă uit tâmp și mă gândesc că, sincer, nu am nimic spectaculos de zis. Viața, situațiile, au fost atât de nașpa, atât de greu de dus, încât opțiunile au fost doar două: ori fac ceva și ies din ce sau unde sunt, ori mor, încet sau repede, depinde de situație, în fiecare zi. Din experiența unei vieți care a bătut filmul de minim câteva ori pe deceniu, și deja am atins patru decenii, pot spune clar:
a fi puternică înseamnă, de cele mai multe ori, a nu avea altă opțiune. A fi atât de groaznic contextul, încât ori strângi din dinți și ieși cumva, ori îți iei zborul.
Iar eu, parol, m-am săturat de asta.
Am început să mă caut, să lucrez cu mine, să văd dacă nu cumva, la nivel inconștient, mă pun singură în situații imposibile doar ca să fiu din nou puternică. Și, surprinzător, uneori chiar fac asta. Am niște programări atât de adânc înrădăcinate, la nivel inconștient, ce mă duc numai în astfel de situații. Alteori, pur și simplu viața e atât de dificilă, încât prinzi o mână proastă pe care trebuie să o joci cumva, că altă opțiune nu există.
Apoi mai există și varianta de „puternică” pentru că așa a fost nu știu cine, bunica, mama, vecina, care a strâns din dinți și a mers mai departe, s-a sacrificat, a dus totul în spate. Și la astea, mie mi se ridică părul pe spate instant. Rebela din mine sare direct și zice:
„Băi, strânsul din dinți și scrâșnitul nu e mișto deloc, doar le-am trăit.” Îți tocești dinții, dentistul își pune mâinile în cap, apoi vine cu botox, nu de înfrumusețare, ci să relaxezi mușchii, să mai intre un pic de aer printre dinți și nu rezolvi decât simptomele, nu problema.
Pentru că de fapt, relaxarea și eliberarea sunt cu totul altundeva, cu două etaje mai sus, la nivel psihic, în felul în care te simți susținută sau îngropată de oamenii din jur, la felul în care te poziționează și te susține sau nu societatea și comunitatea din care faci parte.
Iar asta cu „ea le-a făcut pe toate” și „s-a sacrificat” mă zăpăcește complet. Mă uit prin parcuri, pe străzi, mă gândesc dacă i s-a ridicat vreo statuie, vreo plăcuță comemorativă pentru tot sacrificiul ăsta. Nimic. Vă spun eu: nimic. Toată lumea merge mai departe, se bucură de ce a primit de pe urma sacrificiului, iar ea rămâne cocoșată, pe modul scarificiu ,și cu dureri toată viața. Care viață, mă întreb?
Mă întorc la mine, că deja îmi fierbe neuronul de la atâtea analize, și mă întreb iar:
De ce trebuie să fim puternice?
De ce nu putem să fim în echilibru, vulnerabile când e nevoie, autentice, în energia noastră feminină, colorată, caldă, blândă, flexibilă, care face viața mai ușoară, blândă și mai frumoasă?
