Mai depărtate una de alta nu prea puteau să fie. Am zis: ok. Nici una dintre ele nu avea examen de admitere, totul se baza pe notele din acest an. Și atunci, cu gândirea mea formată pe sistemul românesc, pe răsplată la efort și succes, i-am spus: „La vară, dacă intri unde îți dorești, îți promit o vacanță unde vrei tu. Alegerea îți aparține. Promit că susțin orice drum alegi.” A zis clar: vrea în Grecia. Nu am fost niciodată. Vrea să vadă cum e. Zis și promis: Grecia să fie.

Școala în Suedia e, cel puțin până în clasa a 9-a, destul de relaxată. Fără teme acasă, fără telefoane de la profesori, fără note afișate constant. Totul e în responsabilitatea elevului. Nota finală se formează din activitatea de la ore, din răspunsurile la testele scurte de 10 minute și dintr-un test final. Ai zice că sună bine. Și da, pentru cine e crescut aici, poate chiar e. Dar pentru noi, veniți din România, adaptarea nu a fost ușoară, ba chiara lucrat împotriva noastră pe alocuri. Eu, obișnuită cu catalog, cu sunat acasă, cu carnet de note, nu știam niciodată cum stă situația. Mi se părea că cineva face mișto de mine. Ariana, pe cealaltă parte, fără presiunea unui sistem strict, a avut impresia că doar testele finale contează și se poate relaxa mult și bine. S-a relaxat dar a avut și surprize. Dar așa înveți. Așa ne adaptăm, împreună.

Iar în clasa a 9-a, totul devine mai serios. Are două semestre, cu multe materii. Unele se repetă, altele sunt doar pe un semestru. Și de ce e important asta? Pentru că dacă ai Geografie doar în semestrul 1 și iei o notă slabă, aia rămâne. Nu mai poți corecta în semestrul 2. În schimb dacă ai matematică ambele semestre, în al doilea mai poți jongla dacă ai nevoie.

Mai mult: la finalul semestrului 1 se face o admitere preliminară la liceu. Pe baza notelor de până atunci, aplici la liceu – online, fără dosare cu șină, fără goana printre acte. Pui pe listă 5 alegeri. Apoi, la finalul semestrului 2, se face admiterea finală. Ai timp să modifici lista dacă e nevoie, dar totul se desfășoară în liniște și online. Iar noi, obișnuiți cu agitație și control, simțeam că plutim într-o mare de neștiință organizată.

Și uite-ne ajunși la final de semestru 2. A fost balul, festivitatea de închidere, iar eu butonam calculatorul din 5 în 5 minute. Unde sunt rezultatele?

Și ele, evident, nu sunt. Aici, totul funcționează pe principiul “festina lente”.

Suntem la jumătatea lui iunie și eu îmi amintesc: am făcut o promisiune. Dacă intră unde își dorește, mergem în vacanță.

Doar că iulie și august sunt deja încărcate:

– cursurile mele

– jobul de vară al Arianei,

– delegațiile lui Sorin.

Cum îmi țin eu promisiunea?

Dau din coate, întreb, investighez. Și aflu, cu stupoare, că rezultatele apar în iulie, apoi ai două săptămâni să alegi din listă ce accepți. După care urmează o a doua rundă la final de iulie, iar finalizarea e în august.

Mult de așteptat. Multă incertitudine.

Și apoi, un declic. Un gând simplu și clar: ce mai contează unde intră? Tot intră undeva.

Ea se duce la școală, nu eu. Ea își face viitorul, eu doar o sprijin. Am văzut-o mergând la ore, învățând, studiind pentru teste, chiulind câteodată, scriind compuneri. A muncit. Și asta e tot ce contează.

Și atunci mi-am zis: acum e momentul. Am deschis calculatorul, am căutat zboruri. Am găsit ceva bun, last minute. Uite așa în 6 zile plecam în vacanță.

A doua zi m-a lovit o răceală cu tot tacâmul. Mucoasă, dureri, febră. Mă întrebam unde mă duc eu așa. Cred că era tot stresul acumulat care ieșea din mine, în valuri. Dar mi-am revenit. Și am plecat.

Am ajuns și în Grecia. Pentru prima dată. Și ne-am bucurat. De soare, de mare, de ele. De fetele noastre. De reușitele lor, oricare ar fi acelea.

 

Poate că uneori, vacanța nu e despre destinație. E despre pauza dintre două incertitudini și despre promisiuni ținute.

 

#Ne-a plăcut, mai venim