„𝐍𝐨𝐢 𝐧𝐮 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐚𝐬𝐭𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐞.”

Aud asta din 2018, de când am îndrăznit timid să am o voce despre acest subiect, și am pictat o serie numită Ｆｒｕｓｔｒăｒｉ.
Despre furia surdă.
Despre nedreptățile purtate în tăcere.
Despre corpul care îndură.
Despre femeia care tace și despre cea care urlă.
Despre neputința care devine artă și protest.
Despre egalitatea de gen – un subiect care, chiar și azi, pare să incomodeze.

Am expus-o puțin. Prea puțin.
Am fost refuzată din mai multe spații de expunere pentru că – citez – „încearcă să incite femeile”, sau „noi nu avem astfel de probleme.”
Pentru că, nu-i așa, „nu e chiar cazul la noi”.
Pentru că în România, încă închidem ochii.
Pentru că dacă ești feministă, ești considerată periculoasă, radicală, instabilă.
Pentru că o femeie independentă e percepută ca o ofensă.
Pentru că atunci când ceri respect, ți se spune că „provoci”.
Pentru că, de cele mai multe ori, tot tu ești de vină.

Și-atunci vin cu explicații. Clarific.
Dar o fac cu sentimentul că vorbesc unor surzi.
Pentru că nimeni nu vrea, de fapt, să audă.

Egalitatea de gen nu înseamnă superioritate.
Nu înseamnă luptă împotriva bărbaților.
Înseamnă doar acces egal la demnitate, siguranță, alegere, șansă.

Feminismul nu este ura față de bărbați. Feminismul este o mișcare socială, politică și culturală care promovează egalitatea de gen și drepturile femeilor.
Este recunoașterea faptului că am fost prea mult timp invizibile, reduse, tăcute, deși o societate întreagă este clădită pe munca invizibilă a femeilor ( vezi cărți, articole de Mihaela Miroiu, Silvia Frederici, Simone de Beauvoir, Judith Butler, etc)
Este revendicarea locului nostru, în lume și în noi înșine.

Ajunsă la un program de Master în Arte, în Suedia, inevitabil am fost provocată să-mi definesc direcția.
Tot ce pictam, tot ce scriam, avea o voce clară, un fir roșu: feminismul.

Și cu toate astea, eu negam.
Spuneam că nu, nu sunt feministă.
Pentru că în mintea mea, cuvântul era încă murdărit de prejudecățile cu care crescusem.

Până într-o zi, la un seminar, când profesorul a întrebat colegii cum mă percep. Au spus, la unison: feminstă.

Am tăcut.
Și m-am întrebat: de ce nu era evident și pentru mine?

Poate pentru că acea colecție,Ｆｒｕｓｔｒăｒｉ, n-a fost primită cu brațele deschise în România. A deranjat chiar.
Pentru că în loc să fie un semnal de alarmă, a fost considerată o exagerare.
Pentru că era mai confortabil să nu vedem.

A fost primită foarte bine în Londra.
A fost chiar motivul pentru care am intrat la Masterul în Arte, deși licența mea era în Drept. Surpriză, în alte țări se poate.
Ironia sorții.

Analizez de-a lungul programului de Master, egalitatea de gen în România, în contextul aderării la UE.
Avem legi noi, avem directive.
Dar punerea lor în practică?
Mentalitatea?

Încă lasă de dorit.

Și nu vorbesc din imaginație.
Gender Equality Index la nivel european ( e deschis tuturor spre analiză online) spune clar:
România are cele mai multe mame minore, un număr alarmant de avorturi în rândul adolescentelor, violență domestică la cote îngrijorătoare.

Trebuie să continuăm să vorbim.
Să apăsăm.
Să doară.
Pentru că în zona de confort nu vine nicio schimbare.

Îmi păstrez speranța.
Baloanele din tablourile mele o simbolizează.
Cred că viitoarele generații vor aduce altceva.

Dar în același timp, îmi plânge sufletul:
Pentru miile de femei care încă trăiesc în relații abuzive.
Pentru cele care nu pot pleca – că „nu se face”, că „unde să mă duc”, că „n-ai cum să te descurci singură”.

Sau pur și simplu,

𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚 𝐧𝐮 𝐜𝐫𝐞𝐝 𝐜𝐚 𝐦𝐞𝐫𝐢𝐭𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭.