Suntem patru și jumătate. Nu e ușor, niciodată.

Începem, cum altfel, cu hainele. Pornim cu cele de bază. Șosete, chiloți, câte 7 perechi, că stăm 7 zile. 7 x 4 persoane x 2 piese = deja te uiți strâmb la dulap. Apoi vin hainele speciale, în funcție de destinație: costum de baie, haine de ploaie, hanorace, poate ceva mai fancy, că nu se știe, poate ne prinde și un apus romantic.

Și mai nou, am învățat o lecție importantă: nu mai împachetăm la întâmplare. Acum stabilim clar ținutele pe zile, ca să nu ajungem cu 10 tricouri, 3 maiouri și 7 zile de vacanță. Eroare multiplicată cu 4 persoane = dezastru în valize.

Dacă hainele mai merg cumva iar fiecare își aliniază pe pat preferințele și mofturile, vine apoi partea cu papucii și lucrurile de pus pe cap. Aici e epopeea. La final, pare că fiecare are minim 4 picioare și cel puțin 2 capete. Adunăm șlapi, adidași, sandale, pantofi, pălării, șepci, bentițe, căciuli dacă mergem la munte.

După ce terminăm cu acest tumult și zicem: „Gata! Asta a fost grosul”, aflăm că… doar ca volum a fost grosul. Pentru că acum vine etapa care îmi înmoaie neuronii cu totul: lucrurile mărunte.

Capitolul pastile. Mai întâi, cele de tratament obligatoriu. Apoi cele „în caz că”:

– în caz de diaree,

– în caz de răceală,

– în caz de insolație,

– în caz de gripă,

– în caz de alergie,

– în caz de tăieturi, bătături, julituri,

– în caz că e prea mult soare: cremă de protecție (care? pentru cine? față? corp?),

– în caz că te arzi: gel calmant, cremă după soare, aloe vera, whatever helps,

– în caz că te dor mușchii, capul, spatele sau viața în general.

Ai zice că-s farmacistă. Dar nu’s sunt doar manager de familie, full-time. După ce trag aer în piept și supraviețuiesc capitolului pastile – unde simt că mor cam doi neuroni de fiecare dată – intrăm în zona produse de igienă, machiaj și alte sclipiciuri. Două fete. Una adolescentă. Cine are adolescentă în casă știe ce înseamnă asta.

Clame, elastice, geluri, glossuri, rimeluri, demachiante, pensule, parfumuri, clipsuri, sclipici, loțiuni și… o atitudine de genul „Mamă, e doar strictul necesar”.

După ce încheiem și acest capitol glorios, simt că mi-am recăpătat pulsul. Până când apare soțul cu geamantanul din pod și mă uit la ce e pe pat. Și la ce dimensiuni are valiza. Și simt că îmi explodează sinapsele.

Parol că nu ne mutăm, dar pare.

Marie Kondo zice să te uiți la obiecte și dacă îți aduc bucurie le ții. Dacă nu, le arunci. No, eu mă uit la ce e pe pat, și mă ia groaza, dar nu le arunc, nu?

A, și nu uitați: totul trebuie să intre într-un spațiu predefinit, cu o greutate limitată. Că la aeroport nu ține cu „dar e doar o pereche de pantofi în plus”.

Și să nu uităm că avem și un blănos în familie: pe Cosmo. Dacă noi plecăm, pleacă și el. Că încă nu s-a apucat să se plimbe singur prin cartier, oricât de independent s-ar crede. Așa că urmează și bagajul lui: 7 pungi de mâncare, bolurile de apă și hrană, peria, vreo două jucării (care de obicei se pierd în primele 48 de ore), și – desigur – lesa, ca să nu uităm că e parte din familie, nu șef de trib.

Jur că știe când plecăm. De fiecare dată. Cum vede că patul începe să se umple de haine și lucruri, hop și el, apare cu o jucărie între dinți, o pune tacticos în mijlocul patului și se uită la noi. Parcă zice:

„Am înțeles, băgați-mă și pe mine pe listă.” Și cum să nu-l bagi? E Cosmo. E parte din haos. Adorabil și dramatic, în felul lui.

Voi, cei cu mai mulți copii, ce secrete aveți? Cum faceți să nu vă ia cu amețeală la bagaje? Sau și la voi e la fel?

P. S. Nici nu am zis că în timp ce îți împachetezi viața, copilul mic își face bagajul ei: o păpușă, 7 pietre, 2 bețișoare și o carte de colorat, fără carioci. Priorități, nu?