Ați fost vreodată într-un parc tematic renumit, gen Disneyland în Paris sau Liseberg aici, în Suedia, și ați observat cum îmbrățișează personajele?
Eu prima dată am zis că mi se pare. Apoi am întrebat. Și da, e intenționat: personajul NU dă drumul primul. Copilul o face. Te ține în brațe atât cât ai tu nevoie.
De ce să facă asta? De ce să rămână acolo, nemișcat, în îmbrățișarea cu un copil necunoscut, minute întregi? Apoi am aflat: e o regulă nescrisă numită „Disney hug rule”, care spune că personajul nu trebuie să încheie îmbrățișarea înaintea copilului. Se crede că o astfel de îmbrățișare poate fi un moment magic și profund pentru cel mic. Personajele sunt instruite să fie blânde, prezente și să lase copilul să conducă.
Ani de zile nu am fost adepta îmbrățișărilor. Spuneam asta cu un zâmbet în colțul gurii, ca și cum aș fi vorbit despre o preferință personală, dar adevărul e că nu știam ce sunt. Nu le-am primit. Nu le-am învățat. Mi se păreau invazive. Inutile. O vulnerabilitate expusă gratuit. A le cere? Niciodată. A le oferi? Doar celor „cu totul speciali”. Dar apoi au venit anii de muncă interioară. Zeci de cărți, zeci de ore de lucru mine, zeci de întrebări.
Și am aflat ceva ce mi-a rămas lipit de piele: o îmbrățișare autentică este o formă de reglare a sistemului nervos. Este o ancoră. O punte. O confirmare somatică a faptului că „sunt în siguranță”. Pentru că atunci când două corpuri se ating în prezență, nivelul de cortizol (hormonul stresului) scade, iar oxitocina (hormonul conexiunii) crește. Științific vorbind, te simți mai puțin singur. Mai pune și că o îmbrățișare autentică poate reduce tensiunea arterială și ritmul cardiac. Win-win
Fetele mele așteaptă cu sufletul la gură fiecare vizită într-un parc tematic. Chiar dacă au făcut asta de zeci de ori, momentul îmbrățișării e mereu nou, mereu emoționant.
Le vezi cum aleargă cu brațele deschise și se aruncă în brațele unei prințese sau ale unui iepure uriaș. Acolo rămân. Se cuibăresc. Se încarcă în lumea viselor ce le însoțește pe drumul copilăriei.
Când ești martor la așa ceva, înțelegi mai clar, cât de important e să te simți ținut, într-o îmbrățișare ce vine din inimă, care e oferită fără grabă, cea în care cel care dă, așteaptă să fii gata să pleci.
Par simple gesturi. Dar sunt lecții despre grijă, despre prezență, despre cum să nu grăbești durerea sau bucuria. Doar să fii acolo.
