Am început să ruminez, de la un fragment dintr-o conversație cu Gabor Maté, care citează din Buddha, din primul capitol din Dhammapada:

„Suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem ia naștere din gândurile noastre. Cu gândurile noastre creăm lumea. Vorbește sau acționează cu o minte impură și necazurile te vor urma, așa cum roata urmează boul ce trage carul. Vorbește sau acționează cu o minte pură, și fericirea te va urma, asemeni umbrei tale, de neclintit.”

Mai spune apoi: „Uite cum m-a abuzat, cum m-a lovit. Uite cum m-a umilit. Trăiește cu astfel de gânduri și vei trăi în ură. Renunță la astfel de gânduri și vei trăi în iubire.”

Cuvintele astea m-au atins. Pentru că le știu. Nu din cărți. Din interior.

Am trăit ani de zile într-o lume construită de mintea mea, o minte antrenată să gândească doar prin vinovăție. Un loc unde nu eram niciodată destul de bună, unde orice greșeală era un dezastru, un motiv de pedeapsă, o dovadă că „eu stric tot”. Nu e vocea mea, o știu acum. Dar am crescut cu ea, cu vocile care, în mod inconștient, mi-au transmis că iubirea se obține cu prețul renunțării la autenticitate. „E prea mult cum ești. Fii așa, fă așa, respiră așa, nu mai râde așa.”

Am spus „DA” la tot chiar dacă m-a durut, pentru că așa credeam că le câștig iubirea. Am spus „OK, eu sunt  problema”, pentru că așa speram că mă vor iubi. Am acceptat că nu merit, că nu contez, că stric vieți. Doar să fiu iubibilă.

Și uite-mă 30 și ceva de ani mai târziu, cu acea voce încă în capul meu. Nimeni nu mă mai pedepsește. O fac singură. Cu gânduri, cu îndoieli, cu răni auto-provocate. Ruminez până la epuizare, mă critic, mă auto sabotez. Dar lucrez cu mine. Nu mai fug. Nu mai neg. Privesc în față.

Dar povestea mea de azi nu e despre asta. Ăsta e doar contextul.

Pentru că azi, am primit o lecție de la propria mea fiică adolescentă.

A făcut o greșeală serioasă la școală. Am aflat. Am fost dezamăgită. Am așteptat să vină acasă, pregătită să am o discuție, poate chiar să impun o pedeapsă. Dar nu a venit acasă. A ieșit cu prietenele. În capul meu, vechiul mecanism a pornit: „N-are rușine? Nu se simte vinovată?”

Când am vorbit cu ea, mi-a spus calm: „Da, am făcut o prostie. Dar nu m-am lăsat, m-am luptat. Am vorbit cu profesorul, i-am scris mailuri, am încercat să repar ce se putea. Sunt mândră de mine, pentru că am recunoscut, am acționat, m-am implicat. Acum pot să mă distrez. Nu m-am lăsat, am făcut ceva să repar situația.”

Am rămas mută. Primul instinct a fost să reactionez, dar apoi am ascultat ce simt. Am simțit mândrie. Bucurie. Ușurare.

Mi-am dat seama: ceva, cândva, am făcut bine. Pentru că dacă ea poate gândi așa, dacă nu se prăbușește sub o greșeală, dacă poate să acționeze și să meargă mai departe cu capul sus, atunci am sădit ceva. Nu perfecțiune. Nu frică. Ci un sâmbure de asumare și de iubire de sine.

Și uite-mă din nou, învățând de la copilul meu. În timp ce lucrez cu mine. În timp ce privesc cu blândețe spre acele părți ale mele care au fost rănite, care au ales frica, care au tăcut, care au cedat.

Poate că iubirea de sine înseamnă și asta: să te oprești din a te pedeapsi și să alegi să mergi mai departe, mai autentică, cu blândețe și mai aproape de tine.