Ce înseamnă iubirea pentru tine? m-am întrebat ani la rând…
Eminescu spunea:
“Ce e amorul? Un lung prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu îi ajung,
Şi tot mai multe cere!”

Iar eu am luat ad litteram tot ceea ce proclama marele Eminescu. Nu îl iubesc eu pe degeaba. Dacă într-o relaţie nu trebuia să mut munţii, nu trebuia să mă pun împotriva vântului, nu trebuia să vărs fluvii de lacrimi, însemna că nu iubeam. Când întâmpinam obstacole, era clar că iubeam!

Am iubit în toate modurile cu putinţă, numai în cel bun, nu. Am iubit fără răsuflare, şi cu cât se depărta, cu atât îmi trebuia mai mult. Am iubit prin nepăsare, şi cu cât era mai devotat, cu atât fugeam mai tare. Am iubit fără obligaţii, dar mi-am pus singură ştreangul de gât. Am sufocat din iubire şi am ieşit căutând aer să respir. Am iubit fiinţe peste fiinţe, pentru a îmi da seama, că de fapt, nu iubeam pe cine trebuie.
Trebuia să încep cu mine.

Ce fabulă mi se părea iubirea sinelui! Eram perfect de acord să iubesc pe altcineva cu toată fiinţa mea, să dau totul pentru acea persoană, şi de mine să uit. Eram împăcată cu gândul că toţi existau, numai eu nu.
Eram de acord că nu contam pentru nimeni, şi atunci am realizat că în acel „nimeni” eram şi eu inclusă.

Când am început să jonglez cu ideea că trebuia să iubesc persoana cea mai devotată mie — EU — am descoperit cum trebuia să fie cu adevărat iubirea, din texte și cărți.
Iubirea nu se oferă pentru un schimb.
Iubirea nu cere nimic.
Cu iubirea nu faci troc.
Iubirea doar oferă. Oferă căldură, lumină, sinceritate, emoţie, pasiune și se simte împlinită doar pentru simplul fapt că a oferită. Am înțeles că iubirea autentică nu cere, nu condiționează, nu negociază.
Ea doar există, se revarsă, respiră.

Am reușit să ofer iubire sinceră celorlalți — și asta am făcut-o cu încăpățânare, cu răbdare, cu vindecare.
Dar marea întrebare rămânea: Cum să o ofer și mie?

Astfel că am început să citesc mai intens despre ce înseamnă iubirea de sine. E greu să cauți cu înverșunare, ceea ce multora le vine natural, doar pentru că au o fundație solidă. Dar am găsit scrierile lui  Gabor Maté și ceva din cum a scris, cum a explicat, mi-a luminat drumul, a făcut sens pentru mine.

Am simțit că pune în cuvinte o frică pe care o trăisem mereu, dar nu o conștientizasem: nu mi-era teamă să iubesc, ci să fiu eu. Frica de a arăta cine sunt cu adevărat — și de a fi respinsă pentru asta.

De mică, învățasem că trebuie să fiu cum mă vor ceilalți pentru a merita iubire: să fiu ordonată, politicoasă, tăcută, „cuminte”, isteață dar fără să mă dau în stambă, să nu deranjez, să nu am idei prea mari, să nu schimb nimic, doar să urmez loial ce mi se oferă. Să nu cânt, să nu visez prea tare, să nu strălucesc prea mult.

Și așa am dus în viața adultă (cronologic, nu emoțional) un mecanism de supraviețuire: m-am adaptat și am căutat oameni care îmi cereau și ofereau aceleași lucruri. Am confundat această adaptare cu iubirea, uitând de mine.

Dar partea mea autentică fierbea, și din când în când dădea pe afară.

Și cu fiecare relație în care am fost mai mult formă decât esență, finalul era inevitabil: dezamăgire, tristețe, cădere. Pentru că ce este construit pe inauntenticitate nu poate dura.

Procesul meu nu a fost liniar, și este în continuă mișcare. Am greșit. Am încercat din nou. Am căzut. M-am ridicat. Încet-încet, am început să descopăr nu doar cine sunt cu adevărat, ci și să mă iubesc cu fiecare descoperire.

Și aici, din nou, Gabor Maté m-a ajutat să înțeleg: că munca reală nu este să ne schimbăm părțile „rele”, „slabe”, „stânjenitoare” din noi. Ci să învățăm să le acceptăm. Să le căutam rostul, la ce ne servesc, dacă mai avem nevoie de ele, și cum vrem sa le ducem mai departe. Pentru că acele părți care par să saboteze, să rănească, să fugă — sunt cele mai tinere, mai fragile, mai speriate bucăți din noi. Iar, cu cât le respingem mai tare, cu atât ele devin mai flămânde.

Acceptarea de sine nu înseamnă complacere. Înseamnă să creezi, în sfârșit, un spațiu unde toate părțile din tine pot respira. Iar dacă știu ceva despre mine, este că a crea este a doua mea natură, astfel că pas cu pas, creez spații pentru autenticitatea mea. Nu am finalizat această muncă, și nici nu cred ca se va finaliza vreodată, pentru că ceea ce nu ai avut niciodată nu vine după o carte citită. Vine cu muncă asiduă și încăpățânarea ca vrei, poți și meriți mai mult.

Iar eu MERIT.