Când merg într-o vacanță, caut și găsesc și lucrurile mai puțin văzute sau mai puțin discutate. Îmi place cel mai mult să văd cum sunt cei care locuiesc acolo, nu turiștii neapărat, nu locurile de sezon, instagramabile pentru trei luni. Îmi place să descopăr ce e în spatele lor. Curioasă din fire am fost de mică, m-a băgat în bucluc de multe ori, dar per ansamblu a fost motorul care m-a dus mai departe mereu. Curiozitatea mă ajută să fiu mai flexibilă, să devin creativă, să descopăr sensuri și patternuri, și cred că e unul dintre atuurile mele cele mai mari, care m-au scos la suprafață chiar și în cele mai grele situații. E drept, câteodată sunt suprastimulată sau copleșită, uneori mă distrage, și nu de puține ori am folosit-o ca pe un scut, ca să maschez anxietatea, bun mecanism, dar greu de deconstruit.
Ajunși în Grecia, pentru prima dată, într-un colț de insulă, obosiți psihic de multe furtuni pe care le-am avut în ultimul an, nu prea aveam chef de explorat locuri noi. Ne doream doar relaxare, liniște, mâncare bună și somn, somn de bebeluș. Acum, sincer, ne-au ieșit cam două din lista asta, pentru că atunci când pleci cu mai mulți, în familie, mereu mai apare câte ceva neprevăzut, la care trebuie să faci față, că altă opțiune nu există.
Ce mi-a plăcut foarte mult a fost natura, florile curgătoare la orice colț, și autenticitatea localnicilor, mereu cu zâmbetul pe buze. Spectatori la turiștii care se perindau prin zonă, unii cu afaceri mai mici sau mai mari, dar toți legați între ei, comunitate. Se știau unii pe alții, iar seara, când soarele se pregătea de culcare, se adunau la uliță, pe un scaun sau o bancă, povesteau, ne salutau, ne măsurau cu ochiul și zâmbeau. Pentru mine era o senzație foarte familiară și mă uitam cu jind la ei, mai ales acum, când nu mai am niciun bunic în viață și mi-aș fi dorit să-i iau în brațe pe toți.
Familia la care am stat era extrem de primitoare, cu zâmbetul pe buze, gata să ne facă orice pe plac. Copiii lor lucrau, unul la o clătitărie, altul la o măcelărie din sat, dar se ocupau și de rezervări, promovare online, booking, facturi. Părinții erau comisia de primire, de curățenie, de ajutor, de tot. Nu vorbeau engleză, noi nu vorbeam greacă, dar ne-am înțeles perfect. Copiii lor vorbeau excelent engleză și ne-au dat multe recomandări locale, nu doar turistice, ci cu ce le plăcea lor să facă în zonă, și ne-am simțit tare bine. Ne-au trimis și la o plajă extrem de frumoasă, amenajată spectaculos, ulterior aflând că era deja celebră pe TikTok. Mare greșeală. Era arhiplină. Și nimeni, dar nimeni, nu povestea prin videouri ce drum duce acolo. Bre, ce drum!
Ajungi într-un vârf, ca să cobori ai o înclinație de juri că nu e stradă, e tobogan la 90 de grade, din care îți iei zborul direct. Crezi că scapi de una, dai în alta: o bordură pe care rămâi suspendat, că deh, numai mașină de off-road nu aveam noi. Și când spui „hai că mai e puțin”, te cufunzi pe un drum de nisip unde, și cu 10 km/h, ai impresia că ești într-o furtună sahariană. Bine că nu ne-a prins vreo ploaie, că acolo rămâneam. Ne-a trezit adrenalina, ce-i drept, ne-a pus sângele în mișcare, ne-a plăcut, dar nu mai venim. Nu în Grecia, ci la plaja aia „secretă”, care a devenit virală pe TikTok și s-a dus naibii tot farmecul. A doua recomandare, și ea arhiplină, ne-am întors după zece minute și am concluzionat: e ok unde suntem, nu ne mai aventurăm după plaje „virgine” promovate viral, că astea două cuvinte se exclud una pe alta.
Dar la mâncare, ah, la mâncare, am altă poveste. Porcul meu preferat e calamarul, da, știu, nu e porc, și caracatița. Două de fapt. La mama lor, în Grecia, sunt top. Fără fițe, fără sosuri complicate, la grătar, sau cu brânză feta și roșii, o minune.
Iar sortimentele de brânzeturi, servite cu dulceață de roșii, fistic, lămăie sau tot felul de combinații dulci-sărate… pur și simplu o nebunie, parol. Și dacă mănânci tre să și umbli puțin să se digere mai bine mâncarea, iar la un colț de stradă, am dat peste o pictură murală care mi-a rămas în minte. Povestea cum, în 1924, aici au ajuns refugiați greci, izgoniți din Asia Mică după războiul greco-turc.
Oamenii aceia au venit cu nimic, doar cu ce aveau în suflet, forțați să își lase în urmă casele, amintirile, mormintele celor dragi. Pe peretele acela pictat vedeai corăbii, valuri, chipuri obosite dar demne, copii ținându-se de rochia mamei, cruci, oameni ce aveau să construiască din nou o comunitate. M-a impresionat tare, mai ales cum spuneau localnicii, cu mândrie, că tot ce vezi azi la Sarti, de la străduțele cochete, la taverne, la biserici, e ridicat de nepoții și strănepoții acelor refugiați din 1924.
Am stat acolo câteva minute, cu ochii la peretele pictat, și m-am gândit că oricât de greu ar fi, oamenii se pot ridica din cenușă, pot să prindă din nou rădăcini, pot să creeze frumusețe, chiar și după ce li s-a luat totul.
