Pentru că atunci când nu ai o fundație solidă de siguranță, stabilitate și exemple pozitive în copilărie, nu ai cum să știi nici ce e bine, nici ce e rău, nici ce e sigur, nici ce îți face rău, darămite ce îți place sau ce nu, sau ce ai nevoie. Mult timp mi-am pus cenușă în cap: „iar am greșit, iar am ales prost, iar am intrat unde nu trebuie.” Târziu am realizat că vocea aceea nu era a mea. Era vocea unui X sau Y care tot timpul „știa mai bine”, care mă judeca și când era bine, și când nu. Pentru că, de fapt, trezeam ceva în ei. De cele mai multe ori ceva ce nu aveau curajul să facă, sau măcar să gândească.

 

Și mai era ceva: așteptările. Toți aveau așteptări de la mine. Diferite, contradictorii, imposibile de dus. Evident că nu am reușit să le îndeplinesc, deși am încercat mult pentru unele. Dar azi mă întreb: cine le-a dat lor puterea să aibă așteptări de la mine și să mi le verse în spate ca pe niște poveri? Și nu mă refer la părinți aici. Cine te îndreptățește să ai așteptări asupra altora și apoi să îi declari „greșiți” și să fii veșnic nemulțumit? Mi-a luat mult să realizez că atunci când încerci să răspunzi așteptărilor altora, îți îngropi propria autenticitate.

 

E foarte greu de pus în cuvinte ce înseamnă să nu ai o fundație a personalității creată în copilărie: acel minim pe care toți ar trebui să-l avem, o persoană lângă care să ne simțim în siguranță, să simțim că suntem iubiți necondiționat și că e acolo pentru noi. Eu nu am avut, decât frânturi, ocazional, și asta a lăsat urme foarte adânci. Atât de adânci încât lucrez constant la ele. E greu, dar e și o frumusețe în a lucra cu tine, în a descoperi profunzimi pe care alții nici nu și le pot imagina. E și o lume singuratică, pentru că nu sunt mulți ca tine care să poată merge acolo și să aibă această dorință nestăvilită de a mai întoarce o piatră, de a mai găsi un răspuns, de a cunoaște ceva nou.

 

Poate de asta îmi place să călătoresc, nu ca să fac poze frumoase, ci ca să cunosc culturi, oameni, obiceiuri, gusturi. Sunt fericită că am un partener care iubește și el călătoriile și, cu toate responsabilitățile și drumurile deja trasate ca părinți, reușim să ne hrănim această pasiune. Ne spunem mereu că „a doua tinerețe” ne va prinde prin toate colțurile lumii.

 

Lucrez cu mine în terapie, lucrez cu mine în vise. Lucrez să sting vocile care m-au făcut să mă simt mică, să simt rușine din orice, să car responsabilitatea lumii pe umerii mei. Lucrez să mă eliberez și să mă accept așa cum sunt. Îmi e greu să am mulți prieteni pentru că eu înfloresc în relații de profunzime și nu toată lumea poate merge acolo. Iubesc autenticitatea, dar e o haină grea de purtat pentru mulți. Și totuși, odată ce ți-o asumi, e greu să te mai lepezi de ea. Dar sunt extrem de recunoascătoate pentru acei prieteni pe care îi am și care m-au iubit oricum, nu au contorizat greșelile ci au încercat să înțeleagă provocările și lecțiile.

 

Mai mult decât atât, astăzi am lângă mine familia potrivită. O familie pe care am muncit enorm să o construiesc, să o mențin și, cel mai important, să mă bucur de ea. Pentru mine, cea din tinerețe, mereu denumită drept „cea care face probleme”, „ciudata, zăpăcita”, „nebuna”, asta părea imposibil. Dar adevărul e că nu eram „greșită”. Eram doar în medii neprielnice, lângă oameni nepotriviți mie.

 

Astăzi învăț să nu mai spun „am făcut greșeli”, spun „am învățat” iar dacă în acest drum am mai rănit anumite persoane, îmi asum și am încercat să cer iertare, să repar dacă se poate, sau să dau spațiu. Însă cu fiecare lecție, m-am ridicat, iar asta cred eu că e superputerea mea: că mă ridic mereu, după orice „greșeală”