Vremea nu a ținut cu noi deloc. De când m-am mutat în Suedia, toată lumea mi-a zis că aici vara e… într-o joi. Am râs. De 4 ani, eu prind veri cu zile lungi, în care soarele apune după 22:30 și răsare la 4 dimineața. Nu sunt temperaturi de +30°C, dar datorită umidității, la +24°C simți că ești în plină arșiță. Eu chiar le-am zis că-s nebuni – vara în Suedia e minunată. Să nu pleci nicăieri! Mai pune la socoteală că stăm la 10 minute de mare. Clar, e un vis.

Până anul ăsta. În aprilie am avut o săptămână de plajă, nu știu cum, nu știu de unde. Și de atunci… aștept joia aia cu vară.

Astăzi a plouat cu găleata, inclusiv în timpul acestei ceremonii planificată în aer liber. Cu orchestră, discursuri și peste 100 de oameni invitați. Nu ne-a speriat deloc ploaia, face parte din experiența suedeză.

Toată lumea era însoțită de rude și prieteni, iar picurii de ploaie cădeau peste zâmbete largi, deschise, de fiecare dată când li se striga numele și erau invitați pe scenă să primească o diplomă onorifică și un mic cadou.

Să devii cetățean suedez nu e o treabă ușoară, vă zic.

Eu mai am ceva de alergat până acolo, dar uite că fratele meu și soția lui au reușit. Și m-am bucurat pentru ei ca un copil mic.

I-am întrebat ce înseamnă pentru ei să fi obținut cetățenia.

Mi-au răspuns simplu: „Avem mai multe opțiuni, în fața unui viitor imprevizibil.” După atâția ani de locuit într-o țară străină, ai un motiv, un sentiment că aparții.

Pentru că… cel mai greu, în viața de imigrant, este să simți că aparții.

Acasă nu mai e nicăieri – nici unde ai fost, nici unde ești acum.

E mai mult o stare, un colaj de oameni, gusturi și amintiri. Odată ce ești dezrădăcinat, acel „acasă” plutește undeva, suspendat pe un nor. Între ce-a fost și ce va fi. Între două lumi în care te împarți. Între dorința de a te teleporta dintr-una în alta, ca să fii prezent în ambele, pentru că ambele trăiesc în tine.

A fi imigrant înseamnă, de multe ori, o poziție tare ingrată.

E o nevoie constantă de a dovedi că meriți. Că poți. Că exiști. E incertitudine. Nesiguranță. E nevoia aceea acută de o legătură – cu cineva de acolo – care să te țină cu picioarele pe pământ, când simți că pământul îți fuge de sub picioare.

Toată lumea spune că a fi imigrant e greu, mai ales în primii 5 ani.

O medie de timp, zic unii, până la acomodare. Eu nu mai am mult până ating acea medie, și mă uit cu speranță în față – chiar dacă încă simt uneori că pământul se învârte mai repede decât pot eu merge.

Dar azi am avut speranță, de la fratele meu și soția lui, de la zâmbetele lor, din timpul acestei frumoase ceremonii în care am cântat și aplaudat, și am fost mândră pentru ei.

Iar la final, toți au cântat imnul Suediei și am servit împreună o fika.

Vă las mai jos traducerea în limba română, a primelor 2 strofe, dacă sunteți curioși:

„Tu, veche, tu liberă, tu Nord cu munți înalți,

Tu tăcută, tu frumoasă și plină de bucurie!

Te salut, cea mai gingașă țară de pe Pământ,

Soarele tău, cerul tău, pajiștile tale verzi.

Tu domnești peste amintiri din vremuri glorioase,

Când numele tău zbura cu mândrie peste lume.

Știu că ești și vei rămâne așa cum ai fost,

Da, vreau să trăiesc, da, vreau să mor în Nord!„