La noi școala a început pe la jumătatea lui august, și, sincer, deja ne-am plictisit de ea. Când eram în România mă gândeam că am fetele la distanță de 10 ani și că niciodată nu o să treacă amândouă prin schimbări mari deodată. Mi-am mâncat cuvintele în Suedia. Anul ăsta, cea mare a început liceul, iar cea mică școala. Două etape noi, două emoții, dublu stres. Anxietăți, ședințe cu părinții, reguli de învățat ici-colo, împărțit între ele două, ne-au cam alergat la început. Acum parcă începem să respirăm.

Dar două lucruri, câte unul din fiecare școală, m-au dat pe spate. Și cred că merită povestite sau poate, cine știe, și aplicate în alte locuri.

La școala celei mici există „𝐿𝑜𝑐𝑢𝑙 𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑒𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖”. Un colț special în clasă și în curte, marcat cu o bancă sau un scaun, deasupra căruia scrie cu litere mari „𝐿𝑜𝑐𝑢𝑙 𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑒𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖”, și o inimioara. Pentru suedezi nu e nimic nou, există în toate școlile, dar pentru mine a fost wow. Dacă un copil se așază acolo, înseamnă că e singur, că nu se simte bine sau că are nevoie de un prieten. Și atunci alt copil trebuie să vină obligatoriu lângă el. Profesorii supraveghează de la distanță și se asigură că nimeni nu rămâne prea mult singur pe bancă. Copii fac cu schimbul, astfel încât toți trec prin locul prietenului. Simplu și genial. Să înveți empatia de la cinci ani, clasa zero, mi se pare o lecție de umanitate pe care mulți adulți încă n-au învățat-o.

La liceul celei mari am descoperit altă lume. Eu recunosc, am oroare de ședințe încă din România, stat în bănci, părinți timizi, diriginte care enumeră belelele copiilor de față cu toată clasa, monologuri fără drept la replică, etc. Aici, lucrurile arată altfel. Sunt ședințe generale unde se discută programul și regulile, apoi întâlniri individuale, părinte-profesor-elev, pentru probleme mai delicate, gen note, comportament etc.

La prima ședință generală la liceu am intrat ca la tăiere, timidă, nu știam pe nimeni. Și am rămas mască: primele 15 minute profesorii nu ne-au vorbit despre note, ci despre cât de important e ca acești adolescenți să se simtă bine în noul grup și să prindă încredere în școală, pentru că orice schimbare e grea, mai ales pentru un adolescent ce deja jonglează multe. Astfel că două săptămâni întregi profesorii au lucrat doar la integrarea elevilor ca echipă: jocuri, provocări, concursuri, chiar și un bal. Au creat și un cont de Instagram al clasei, unde postau sarcini și activități, un mod ingenios de a conecta ce e important pentru adolescenți cu ce voiau profesorii să construiască: o comunitate unită. Nu știu dacă se practică așa la toate liceele, sau doar la acestă că are profil psihologic, dar mai că voiam să merg și eu acolo, atât de fain e!

Iar partea cea mai tare? La ore telefoanele stau în dulap și nu protestează nimeni. Ba chiar, în lipsa lor, copiii par să prospere.

Două lecții simple, dar mari: empatia și apartenența, că până la note, astea contează ca lecții de viață.