Îl bagi în cadă cu greu, după lupte corp la corp. Și când apa călduță începe să îi atingă blana, începe și tărăboiul: se scutură de zeci de ori, de parcă și noi facem baie cu el. Pui apă peste apă, freci blana aia de zici că scoți două cojoace, și tot nu ajungi la piele. Iar când, în sfârșit, apa îl pătrunde până la piele, gata, Cosmo intră în „freeze mode”: stă statuie, nu mai mișcă, nu mai clipește. Nici măcar nu se mai scutură. Doar se uită cu ochii lui mari și umezi de parcă așteaptă să se termine exorcizarea.

 

La final, vine feonul. Culmea, acolo s-a prins că e în avantaj: îl usucă mai repede. Și, deși zgomotul nu-i place, stă cuminte, aproape bucuros. Dar cum oprești feonul, gata, Cosmo e pe arcuri. Sare, aleargă, părul zboară prin casă ca boscheții uscați prin deșert. Îl simți pe piele, în gură, pe pereți. În paralel, eu transpir leoarcă și fac și curat, că doar toată gresia și faianța din baie sunt „tapetate” cu părul lui Cosmo.

 

Și asta e doar la capitolul baie. Altfel, Cosmo e cel mai iubitor și pașnic câine. Prea pașnic, de fapt. Odată ne uitam cu stupoare cum ditamai „elefantul” fugea de un șoricel care i-a trecut prin față. Așa că am renunțat oficial să-l numim câine de pază. Dar, dacă nu-l cunoști, postura lui impunătoare și lătratul gros te fac să crezi că e pericol public. În realitate, lătratul lui zice doar: „Cine se joacă și cu mine? Hai, hai să ne jucăm!”.

 

Cosmo a venit la noi acum șase ani. Atunci eram convinsă că nu o să mai avem al doilea copil și am zis: „Hai să luăm un câine mare, să-l simțim prin casă”. Două luni mai târziu eram însărcinată cu Aurora. Și uite așa, Cosmo a rămas, deja iubit, deja parte din familie, uneori prea mare pentru spațiul nostru, dar dacă ne înghesuim cu prea multă iubire, e perfect.

 

Aurora și Cosmo au crescut împreună. Îmi amintesc când ea avea trei ani și a decis să-l „coafeze”. I-a prins toată blana cu absolut toate clamele din casă. Cosmo? Nicio mișcare. A stat cuminte, supus, doar ca să se joace cu ea. Pentru fete, el e cel mai bun prieten, cel mai mare sprijin emoțional și cea mai moale pernă. Iar îmbrățișările lui sunt unice. Mai mult decât sprijin emoțional, el și responsabilizează fetele, Ariana e cea care îl plimbă, ambele îl hrănesc și Aurora e reponsabilă de coafura lui.

 

Cât despre apă, Cosmo are fricile lui nelucrate. Când l-am luat, am întrebat despre părințiii lui: „Au frică de mașină? De apă?”. Răspunsul a fost ferm: „Nici vorbă”. Realitatea? Cosmo tremură de zici că-l ducem la tăiat de fiecare dată când urcă în mașină și refuză apa dacă îi trece de burtă. O singură dată părea gata să înnoate, când a văzut niște rațe. Ne-am zis: „Gata, acum își arată instinctul de vânător”. Dar cum apa i-a atins burtica, s-a terminat și cu rațele.

 

Iar numele lui… eram sigură că l-am inventat, inspirată de poveștile terapeutice pentru copii pe care le scriam, acum vreo 8 ani. Până când am ajuns în Suedia și am descoperit rafturi pline de cărți cu aventurile lui… Cosmo. Atunci am zis: „E clar, era sortit să fie parte din familia noastră”.

 

Cam așa e viața cu Cosmo: fiecare baie e o aventură, fiecare șoricel e o tragedie, însă fiecare zi e plină de iubire. Și, deși nu face baie cu drag și nu vânează, Cosmo e cel mai bun prieten al fetelor și sufletul nostru blănos, și motivul pentru care aspiratoarele noastre sunt în burnout!

 

La voi cum e cu blănoșii?