Vätternrundan este un concurs suedez de ciclism cu o tradiție impresionantă, din 1966. Este cel mai mare eveniment ciclist recreațional din lume, atrăgând anual aproximativ 23.000 de participanți din Suedia și din întreaga lume. Traseul înconjoară lacul Vättern, al doilea ca mărime din Suedia, și măsoară aproximativ 315 kilometri. Nu este o competiție de viteză, ci un test al rezistenței, al voinței și al comunității, exact cum le place suedezilor: să îmbine natura cu provocarea personală, într-un cadru sigur și organizat impecabil.
Vätternrundan face parte din provocarea numită “En Svensk Klassiker” sau “Swedish Classic”, un circuit de patru competiții sportive emblematice din Suedia. Alături de Vätternrundan, se află legendarul Vasaloppet, cel mai vechi și cel mai lung maraton de schi fond din lume, desfășurat pe un traseu de 90 de kilometri. Cea de-a treia probă este Vansbrosimningen, o cursă de înot în aer liber de 3 kilometri în apele reci ale râului Vansbro, unde curajul și antrenamentul sunt puse serios la încercare, iar a patra probă este Lidingöloppet, o cursă de alergare cross country de 30 de kilometri.
Cei care reușesc să finalizeze toate aceste probe într-un an primesc titlul onorific de Svensk Klassiker, o distincție sportivă, dar și culturală. Sau cum îmi place mie să spun: e drumul modern spre a deveni viking. Fără sabie, dar cu bicicletă, schiuri, neopren și multă voință.
Și despre lecția asta de voință vreau să vă vorbesc astăzi. Lecție oferită de soțul meu, Sorin Oancea, care, deși nu este vreun sportiv profesionist, participă a doua oară consecutiv la Vätternrundan, depășindu-și limitele de fiecare dată.
Nu pot vorbi în numele lui, dar pot să vă spun cum se simte acasă și ce înseamnă totul pentru noi. Ca să parcurgi 315 kilometri pe bicicletă ai nevoie de antrenament, disciplină și multă voință. Și, pe lângă toate astea, și de cunoștințe tehnice: cum spargi vântul, cine merge în față, cine preia conducerea și când, cât să tragi, cât să lași. Am încercat să înțeleg, parol, dar sunt multe, foarte multe.
Am vrut să îl susțin, să merg și eu pe bicicletă, dar nu e sportul meu. Trei kilometri pot face, mai mult deja simt că îmi trece șaua prin oase. Nu mai pot, efectiv. Deci fac 1% din cât face el azi.
Și se antrenează, credeți-mă. Dacă în primul an a început mai timid, cu prieteni, amici, colegi de muncă, și a terminat în 16 ore, anul acesta a fost disciplinat. A mers la antrenamente singur, a format o echipă, a căutat, a schimbat grupuri până a găsit ce funcționează pentru el. Antrenamentele de duminică țineau în jur de 6 ore, indiferent de vreme, vânt, ploaie, frig, și dacă e ceva ce e mereu în Suedia, acelea sunt ploaia și vântul. Dar nu s-a oprit. Pe lângă antrenamentele lungi, au fost și cele intermediare, plus o dietă adaptată unui efort atât de mare. Nu e ușor. Și e nevoie de multă ambiție.
Chiar a primit complimente de la oameni cu experiență în domeniu, care i-au spus că are stofă de sportiv de performanță. Doar că și-a descoperit pasiunea asta cu vreo 15 ani întârziere. Dar nu se lasă.
Acum, să fim sinceri, și susținerea de acasă contează mult, și nu e deloc ușoară. De multe ori a dus și la fricțiuni. Când timpul liber de după serviciu trebuie împărțit între familie și antrenamente, e greu. Foarte greu. În cele mai multe cazuri ne iese, ne organizăm, planificăm. Dar au fost și cazuri cu scântei. Și cu “mama ei de bicicletă”.
Dar uite-l azi cum strălucește. Și cum eforturile lui dau roade.
Prima parte a cursei i-a mers ca unsă. Cam cât încăpea într-un antrenament obișnuit de duminică. Dar partea a doua… acolo începe lupta. Ești deja obosit, ai deja multe ore în spate, dar tot vrei să finalizezi. Iar azi, fix azi, vara și-a făcut în sfârșit apariția. Soarele ăsta l-a cam luat prin surprindere. El, care era super pregătit de ploi și vânt. Dar nu s-a lăsat.
Noi stăm acasă, nu am reușit să aliniem stelele să fim prezenți acolo, cu ochii lipiți de ecran, urmărindu-l pe hartă în aplicația suedeză perfect organizată. Orice oprire neplanificată îți taie respirația. Speri să nu fie accidentare, să nu fie ceva grav. E cu speranță și frică în același timp. Nu e ușor deloc. Sunt multe povești. Multe emoții.
Anul acesta, astăzi, a mers constant cu o viteză de 26.2 km/h și a terminat cursa în mai puțin de 12 ore. Cu 4 ore mai puțin decât anul trecut. Dacă asta nu e performanță, atunci ce e?
Și, pe lângă munca fizică, este enorm de multă muncă emoțională. Sunt multe bariere mentale care trebuie depășite ca să obții un astfel de rezultat. Nu e doar despre mușchi și pedale. E despre cum îți învingi propriile limite, cum mergi mai departe chiar și când corpul strigă să te oprești.
Mie îmi sare inima în piept de mândrie pentru el și reușitele lui. Și abia aștept să-l strâng în brațe când ajunge acasă.
E clar, suntem pe drumul spre vikingeală.
Iar acum ne face cu ochiul Vasaloppet. Mi-a zis clar că acolo nu mai am scuze, că nici o șa nu-mi intră în fund pe schiuri, deci teoretic n-am de ce să refuz. Mai ales că vin din Brașov, unde schiatul e sport de bază. Doar că… pe mine nu m-a învățat nimeni niciodată. Dar, mânuiesc sania ca nimeni altcineva. Se pune?
Așa că nu mai am scuze. Trebuie să încercăm.
Poate asta ne iese împreună.
Nu mai spun că prințesa noastră mică, ce e în această țară de când avea un an, acceptă doar mâncare suedeză, îi e cald când afară e frig, nu o trage curentul și… multe altele. Asta e clar vikingă.
Dar despre ea, într-o postare viitoare.