E interesant sentimentul de a fi plecat din țară și de a reveni, din când în când, într-un loc care îți e și familiar, și străin. De fiecare dată când mă întorc, am impresia că sunt și turistă, și de-a locului, dar de data asta am venit în București cu o intenție clară: să-l descopăr cu ochi de turistă.
Mi-am propus să-l privesc altfel, cu curiozitate, cu răbdare, cu acel tip de atenție proaspătă pe care o ai doar când te afli într-un loc necunoscut. Să fac poze, să observ detaliile, să ascult orașul, chiar și atunci când vântul și furtunile din ultimele zile l-au făcut să pară mai cenușiu.
Am simțit însă forfota continuă, un oraș care nu se oprește niciodată. Ziua și noaptea se schimbă doar publicul, dar spectacolul e același: Bucureștiul respiră, claxonează, tresare, râde, aleargă, visează.
Am întâlnit și mulți imigranți care lucrează acolo. Am încercat să schimb câteva cuvinte cu unii dintre ei, oameni veniți din alte țări, care și-au lăsat familiile acasă pentru o viață mai bună. Și mi-am dat seama că, într-un fel, mă asemăn mai mult cu ei decât cu localnicii.
Și eu sunt, în Suedia, o imigrantă care încearcă să-și construiască un drum, o viață, o formă de stabilitate. M-a impresionat cât de mulți dintre ei vorbeau româna și cât de cald zâmbeau.
Dacă ar fi să descriu Bucureștiul într-un singur cuvânt, ar fi contraste. Clădiri istorice superbe, dar neîngrijite, lângă blocuri noi și moderne. Blocuri vechi și gri, în umbra unei biserici albe, strălucitoare. Pe străzi, cerșetori care vorbesc trei-patru limbi străine și spun povești, căci, vorba celebră dintr-un film bun românesc, mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește.
Am văzut străzi gălăgioase, pline de claxoane și șoferi nerăbdători, dar și localuri unde timpul parcă se dilată: oamenii vorbesc încet, zâmbesc cald, se bucură de o cafea. Am văzut discrepanțe uriașe la prețuri, am văzut lux și rafinament, dar și sărăcie și dorințe neîmplinite. Bucureștiul e un oraș al forței urbane, al grabei și al viselor neterminate.
Am fost plăcut surprinsă să descopăr magazine cu suveniruri românești, ceva ce mi s-a părut nou. Cât am trăit în România, nu le-am acordat nicio atenție. Acum m-am uitat cu nesaț la ele, cu acea curiozitate a unui străin care redescoperă propria cultură. Am văzut ceramică tradițională, motive populare, traiste, ștergare, chiar și căsuțe în miniatură, inspirate din arhitectura veche românească.
Poate că nu toate erau lucrate de mână, dar erau suficient de aproape de autentic încât să-ți ofere o bucățică din sufletul locului.
Mi-a plăcut să văd că România e prezentată mai mult decât prin poveștile despre Dracula, că începe să-și arate identitatea și frumusețea în forme simple, colorate, vii.
Am văzut și multe lucruri care necesită schimbare, evoluție, timp.
Dar am văzut și altele care se transformă, care cresc și se adaptează.
Nu vreau să le enumăr, nu e despre polemici, ci despre observație și înțelegere.
Pentru că nu cred că e vorba despre a nu ne mai plăcea locul de unde am plecat. Dorul rămâne constant, e o parte din tine oriunde am fi. Cred doar că, odată cu noi, se schimbă și felul în care vedem locurile. Așa cum devenim mai flexibili în gândire și ieșim din extremele de alb și negru, putem deveni mai fluizi și în privința spațiilor în care trăim. Rădăcinile rămân mereu acolo, dar putem învăța să ne mutăm acolo unde ne e mai bine, în acel moment al vieții noastre.
Cam atât am putut cuprinde în acest mic rezumat, emoția întoarcerii și privirea dublă, a omului care aparține și, totodată, observă de la distanță, preț de câteva zile pline de evenimente.
