Poate că, dacă aș fi avut un creion și o gumă de șters, aș fi rescris câteva capitole.
Poate că aș fi șters anumite pagini.
Dar nu m-aș fi șters pe mine.

Azi înțeleg: sunt omul care sunt tocmai pentru că am trecut prin fiecare rând, fiecare răscruce, fiecare alegere bună sau greșită.

Chiar dacă uneori nu înțeleg de ce sunt aici, știu că trebuie să învăț să iubesc locul în care mă aflu.
Să iubesc drumul care m-a adus până aici, cu toate umbrele și lumina lui.

Trebuie să învăț că arhivele care zac în sufletul meu nu sunt greșeli.
Sunt urmele mele. Și mai am încă multe capitole de scris.

Mi-aș dori, uneori, să putem face schimb de vieți, măcar pentru o vreme.
Să locuim fiecare în pielea celuilalt.
Poate că atunci am înțelege cât de puțin știm unii despre alții.
Poate că am învăța, în sfârșit, să ne privim cu mai puțină judecată și cu mai multă blândețe.

Visez, uneori, să mă trezesc într-un loc pustiu.
Un loc unde nu am avea altceva decât unii pe ceilalți.
Poate că acolo am învăța din nou să fim autentici.
Să fim prezenți. Să fim oameni.

Am fost doi oameni complicați care n-au știut niciodată să fie simpli.
Nici pentru ei, nici unul pentru celălalt.

Încerc să găsesc alte forme pentru povestea asta.
Să schimb culorile triste în nuanțe mai moi.
Să redesenez amintirile fără să le șterg.

Dar oricât aș încerca, tot aici suntem.
Tot aici rămânem — în acest loc dintre ce-a fost și ce n-a mai putut fi.

Și dacă acum-ul este aici, și noi suntem încă aici, poate că măcar atât putem face:
să avem decența unui viitor mai curat, mai diplomat.
Să păstrăm amintirile bune, nu regretele.
Să ne îmbrățișăm tăcut pentru drumul parcurs, nu pentru că a fost totul bine,
nu pentru că a fost totul rău,
ci pentru că, undeva, în limita a ceea ce puteam fiecare să oferim atunci, am fost autentici.

Că în final nu a fost îndeajuns — e o altă poveste.
Dar a fost. Cu alb, cu negru, fără gri.

Și poate că tocmai de acolo am învățat că există și gri.
Că există și nuanțe.
Că există culori pe care nu știam că le pot folosi.

Și că, atât timp cât creionul meu încă scrie,
pot contura variante ale viitorului în oricâte culori aleg.
Dacă doar am curajul să încep, măcar, cu gri.

Și poate că asta înseamnă, de fapt, să mergi mai departe.