T𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐮 𝐜â𝐧𝐝 î𝐥 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐫𝐦𝐢 î𝐧 𝐚𝐭𝐨𝐦𝐢
(sau cum am fost sedusă de chimie pentru prima oară în viață)
Zilele trecute, am fost invitată la un curs de chimie. Nu știam exact ce mă așteaptă, dar am avut acel imbold clar: să spun „da”.
Era o lecție deschisă publicului, la Universitatea din Göteborg. Eu și chimia… ei bine, n-am vorbit niciodată aceeași limbă. Ne-am privit de departe, fără simpatie, fără atracție. Dar uite-mă azi, intrând curajoasă în sală, cu gura căscată în stânga și-n dreapta.
Clădirea? Ca ruptă din filme. Design nordic, lumină, spațiu, ordine, facilități impecabile. Pozele vor vorbi mai mult decât pot eu.
Ajung la sală. Pe ușă scria mare: 𝐀𝐭𝐨𝐦𝐢𝐜 𝐒𝐩𝐞𝐜𝐭𝐫𝐨𝐬𝐜𝐨𝐩𝐲. (Traducere liberă pentru mine: „n-am nici cea mai vagă idee despre ce urmează.”)
Profesorul? Un tip de vreo 45 de ani, subțirel, carismatic, plin de viață. Preda cu tot corpul. Zâmbea des, făcea glume, cânta, se autoironiza, se lăuda pentru ce prezentare a făcut, apoi se autocorecta cu sinceritate. Vorbea cu atâta pasiune că ai fi zis că tocmai prezintă cum funcționează iubirea. Și, într-un fel, chiar despre asta era. Iubirea lui pentru chimie.
Eu, în banca mea, fascinată. Nu înțelegeam toate conceptele, dar omul acela îmi captase total atenția. Parcă mă uitam la un film bun. Chimie? Da, dar cu umor, cu ritm, cu emoție.
Ce am reținut, cu mintea mea setată pe psihologie? Că focul e o sursă bună de energie. Că atunci când încălzești ceva, atomii se excită. Și dacă se excită, reacțiile nu încetează să apară. Așa că viața e mai ușoară dacă o transformi în atomi. Și eu, care am făcut sute de ore de terapie, atâtea cărți, atâtea workshopuri… poate era mai simplu dacă luam viața ca pe o reacție chimică și transformam totul în atomi.
Apoi a pomenit de principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Și eu, în gând: „Ha! În sfârșit un loc unde mă pricep, la incertitudini!” Mi-a dat cu virgulă. N-am înțeles decât că există o limită fundamentală a preciziei. Un fel de „las-o mai jos cu perfecționismul ăsta”. Lucrez de ani de zile la asta.
A citat și ceva ce, în traducerea mea haotică și cu notițele mele care par scrise de un hamster, suna cam așa: „Cu cât încerci mai mult să măsori energia unui lucru, cu atât îl tulburi mai tare.” Ceea ce nu sună prea departe de realitate. Măsurăm, analizăm… și de fapt, tulburăm.
A mai vorbit despre efectul Doppler, despre cum frecvențele se schimbă în funcție de distanță și mișcare. Iar totul suna… firesc. Aproape aplicabil în viață. În relații. În ritmurile noastre emoționale. Sigur vorbea de chimie?
Aproape de final, a zis ceva ce m-a lăsat pe gânduri: „Cu cât flacăra e mai fierbinte, cu atât atomizarea e mai mare.” Ce îmi mai place să ard la cote intense! Să pun pasiune în tot ceea ce fac. Dar și ce cost vine uneori cu asta…
Iar partea care m-a atins cel mai tare? Încheierea. A spus, cu seninătate: “If you want to keep everything safe and spice it up a little, you need a furnace.” Tradus: „Dacă vrei să ții toate lucrurile într-un singur loc și să le condimentezi un pic… ai nevoie de un cuptor.”
M-a bușit râsul instant. La crematoriu cu noi, ca să fim safe și spicy.
Mi-am calmat mintea jucăușă cu greu. Dar la final… mi-a venit să mă ridic și să-l aplaud. Pentru dedicație, naturalețe și pasiune. Dar mai ales pentru simplitatea cu care ne prezenta viitorul:
Totul devine mai simplu când îl transformi în atomi.
Și dacă vrei să fie sigur și picant… arde-l!
Pamflet. A se citi cu un strop de umor și (auto)ironie.