Există întrebări care vin spre tine chiar și atunci când nu le-ai chemat.
„Când ai de gând să ai un copil?”
„Dar la al doilea când vine, ce mai aștepți?”
„Nu ți-e teamă că o să fie prea târziu?”

Întrebări care, de multe ori, nici nu mai sunt întrebări, ci sentințe nerostite.
Întrebări care apasă, chiar și acolo unde există deja atât de multă iubire, atât de multă oboseală, atât de multe încercări.

Am pictat recent un mural despre asta: despre femeia care își cară pe umeri toate versiunile ei — mamă, fiică, iubită, visătoare, parteneră.
Femeia care ține în brațe nu doar un copil, ci propria viață în fragmente, încercând să o adune într-o formă de înțelegere.
Femeia care, oriunde s-ar întoarce, găsește așteptări mai mari decât propriul trup.

Astăzi, prea des, maternitatea a devenit o treabă solitară.
O performanță individuală.
Un maraton nevăzut, în care ți se cere să fii perfectă în tăcere.

Dar înainte de toate astea, de multe ori, povestea începe altfel.
Cu un inel.
Cu promisiuni și planuri spuse și nespuse.
Cu utopia că totul va fi minunat. Și este.

Prima gură de aer.
Primul plâns.
Mirosul de bebeluș.
Primii pași șovăitori.
Primul „te iubesc” spus printre sunete stâlcite.
Primul desen. Prima poveste inventată. Primul râs ce îți stoarce lacrimi.

Și totuși, dincolo de toate acestea, există și partea despre care nu se vorbește suficient.

Am auzit adesea reproșuri:
„Tu ți-ai dorit copii. Cine te-a pus?”
De parcă, dacă ți-ai dorit, nu ai avea voie să obosești.
Nu ai avea voie să te simți uneori copleșită.
Nu ai avea voie să vrei, măcar pentru o zi, doar să fii tu, într-o liniște fără responsabilități.

Poți să îți iubești copiii până la stele și înapoi și, în același timp, să simți că adolescentul rebel îți scoate toți perii albi.
Poți să simți că ești la marginea epuizării, că aluneci într-o tăcere grea pe care o recunoști cu greu ca fiind începutul depresiei, și totuși — nu regreți că ai devenit mamă.

Nu există contradicție între dragoste și epuizare.
Există doar adevărul complet al unei iubiri care învață să respire și pentru sine.

A fi sau a nu fi doar mamă.

A fi femeie care poartă în ea o lume de nevoi, de doruri, de întrebări.
Femeie care își dă voie, într-o zi, să spună: „Și eu contez.”
Femeie care învață să-și rescrie viața, să-și redeseneze limitele, să-și regăsească numele dincolo de toate vocile care i-au fost puse pe buze.

Muralul meu vorbește despre această luptă tăcută.
Despre frumusețea și fragilitatea de a purta în tine atât începuturi, cât și renunțări..

Și poate că primul pas, primul adevăr, este să ne dăm voie să fim.
Nu perfecte.
Nu complete.
Nu salvatoare.

Ci vii.

Vii, imperfecte, autentice.
Cu toată iubirea. Cu toată oboseala. Cu toată frumusețea de a exista așa cum suntem.