Nu m-am putut niciodată încadra într-o singură cutie, categorie. Mi s-a spus de multe ori „nișează-te, fă un singur lucru bine și atât”, dar mie nu mi-a ieșit niciodată. Și am suferit mult din cauza asta.
Să fii hiperactivă, să te pricepi la multe lucruri și să îți placă să faci multe poate fi o binecuvântare, dar și o provocare. Îți poate hrăni creativitatea, dar îți poate stoarce energia până la ultima picătură.

Arta a fost mereu scăparea mea, un loc unde nu trebuia să aleg între laturi, unde pictura putea sta lângă poezie, cântecul lângă sculptură, iar imaginile din mintea mea puteau lua orice formă. La masterul în arte am descoperit că există chiar un cuvânt pentru asta: artist multidisciplinar. Dar înainte de acel moment, mă forțam să intru în cutiuțele prestabilite, doar ca să aparțin undeva. Dacă spuneam că sunt pictoriță, ascundeam faptul că scriu proză și poezii. Dacă spuneam că sunt scriitoare, omiteam că modelez în lut, tricotez, cos și cânt.

Dar asta nu se întâmpla doar în zona artistică. Și în viața de zi cu zi, eram un puzzle prea complex pentru a fi pus într-o singură ramă. Am lucrat în domenii total diferite, știu meserii la care poate nu te-ai aștepta, îmi place să gătesc, să calc, să ordonez, iubesc să fiu mama fetelor mele, să călătoresc, să explorez lumea și să învăț mereu. Sunt curioasă, agilă și mereu cu mintea deschisă. Toate astea, atunci când nu știi cum să le îmbrățișezi, pot părea dezordonate, derutante și, pentru mulți, uneori și pentru mine, chiar incomode și obositoare.

În relații, unii iubeau anumite părți din mine, alții complet alte părți. Am fost supusă temporar crezând că pot aparține, că mă pot intergra, doar ca, mai târziu, să ies de două ori mai rebelă. Am fugit de unele laturi doar pentru a rămâne cu părțile „acceptabile” pentru X sau Y. Și totuși, ceea ce am avut nevoie cu adevărat a fost un mediu sigur și blând, în care să îmi pot etala toate fațetele fără să mă simt vinovată.

Astăzi, datorită unor oameni extrem de blânzi și susținători din viața mea, despre care voi vorbi mai mult în curând, mă văd așa cum sunt: multilaterală, capabilă, creativă, rebelă. Și îmi place maxim de mine. Mai mult, am descoperit și alte persoane „ca mine”, nu eram vreun unicorn rar, doar că mediul nu știa cum să ne conțină în splendoarea noastră.

Cred că fiecare dintre noi are părți pe care a fost învățat să le ascundă, să le țină în umbră doar pentru că nu se potriveau cu ce aștepta lumea. Și poate că adevărata libertate nu vine când alegem doar o parte din noi, ci atunci când ne îngăduim să fim întregi, cu lumina și umbrele noastre. Poate nu ne vom încadra niciodată în cutiile altora, dar asta nu e un defect, e doar forma noastră unică și autentică de a exista.

Cu pași mici, mă obișnuiesc și cu expunerea. Urmează ceva foarte frumos spre finalul anului. Dar până acolo, azi v-am împărtășit puțin din drumul meu de a mă vedea cu toate culorile penajului meu, această pasăre Phoenix care se renaște mereu și mereu prin foc, pentru că acolo, în foc, arde energia mea cel mai bine, iar eu nu mă mai chircesc, sau mă fac mică, ca să intru în cutiuțe, sunt liberă.

P.S. Vă las și o dedicație specială pentru noi aceste femei multicolore: 𝐒𝐡𝐞’𝐬 𝐚 𝐑𝐚𝐢𝐧𝐛𝐨𝐰- 𝐓𝐡𝐞 𝐑𝐨𝐥𝐥𝐢𝐧𝐠 𝐒𝐭𝐨𝐧𝐞𝐬