„Îmi amintesc de când eram mică și mă plictiseam de moarte, jurându-mi să nu mă mai plictisesc niciodată când voi fi mare. Pe atunci, plictiseala mi se părea eșecul suprem. Mi-am promis că voi fi mereu ocupată, mereu ocupată. Și m-am ținut de această promisiune – prea bine. Probabil că asta m-a împins la primul meu burnout, la treizeci și trei de ani. Acum simt cum se apropie unul nou. De data aceasta, în loc să mă îngrămădesc mai mult cu obiective pentru a-mi distrage atenția, mi-am dat voie să simt greutatea acesteia. Sentimentul dominant? Pierdută. Ca o oaie neagră care rătăcește fără țintă, încercând să-și găsească propria turmă – sau poate să-și creeze una. Nu în sensul ad litteram, totuși. Nu am de gând să am zece copii doar pentru a-mi construi „poporul”. Am doi, și sunt destui. Fabrica de copii este închisă.”

Fragment din debutul meu în proză : Phoenix

Și de aici pornesc azi.

Când un copil nu se poate juca, când nu-și mai găsește bucuria în a explora, în a inventa, e adesea semnul că poartă în el prea multe griji care nu-i aparțin. Că a stat prea mult în spațiul fricilor adulților. Că a învățat prea devreme cum e să fii „responsabil”, dar a uitat cum e să fie liber. Un copil care nu se mai joacă e un copil care s-a închis. Iar joaca nu e doar un joc – e un mod de reglare emoțională, de procesare, de întoarcere la sine. Prin joacă, copilul își exersează puterea de a transforma realitatea, de a repara ce nu poate controla în viața reală.

Când pierdem legătura cu joaca, pierdem legătura cu spontaneitatea, cu curiozitatea, cu mirarea. Și, fără să ne dăm seama, devenim adulți care nu mai știu să se bucure, care confundă liniștea cu plictiseala, și plictiseala cu eșecul.

Pentru mine personal, această plictiseală era predictor al anxietații și depresiei cu care aveam să mă lupt mai toată viața. Mecanismul de protecție din fața acestor trăsături era să mă țin ocupată cumva, însă de multe ori doar mă disociam, visam cu ochii deschiși, pentru că nu mă puteam juca, eram prinsă între frici. Mi se spunea adesea că sunt cu capul în nori, însă nu era decât un mecanism de a face față realității prea dure pentru un copil.

Există speranță și după începuturi dificile, există unelte ca terapia sub diverse forme pentru reconfigurarea unor mecanisme ce poate au început cu rol protectiv dar în prezent nu mai ajută. A cere ajutor, a lucra conștient pentru asta este cea mai mare forma de superputere ce o poate avea un om. Iar copilul din mine ce își dorea o superputere să rezolve toată durerea, a găsit-o ca adult prim munca asiduă cu propriile părți spre autenticitate și reîntregire.